Partea a III-a

Ma gandeam chiar daca as putea juca cu mana dreapta, eu fiind stangace din nastere…

Terrapsy: Momente grele?

Ana-Maria Brânză: Slava Domnului, nu puteam sa traiesc asa pe norisori… Accidentarile sunt cele mai grele momente…. In 2009 la incheietura mainii stangi, mana mea de baza, am inceput sa simt niste dureri pe care nu mi le puteam explica si partea mai proasta era ca nimeni nu-mi putea expica de unde vin acele dureri. Dupa ce am facut turul clinicilor din Romania si de afara, nimeni nu gasea un diagnostic. Incertitudinea era cea mai greu de suportat. Cu durerea fizica te obisnuiesti. Voiau sa ma opereze, desi nu aveau un diagnostic si, cu totii ajunsesera la concluzia ca pot sa traiesc fara sa mai practic scrima. Iar eu ma gandeam chiar daca as putea juca cu mana dreapta, eu fiind stangace din nastere… Eram dispusa sa-mi acord atata timp cat era nevoie sa pot lupta cu dreapta! Dupa zeci de ore petrecute in sala de recuperare, m-am intors si, din toata frustrarea, am castigat titlu mondial, dupa 7 luni de pauza. Si au trecut mai bine de 10 ani, si am putut sa concurez, desi mi-a fost destul de greu dupa ce m-am intors pe plansa de competitie: la orice contact imi era teama sa nu ma intorc acolo si primii doi ani am avut de tras cu aceasta frica. Dar m-au convins arbitrii, dupa cateva avertismente, nu am mai aruncat spada din mana!

Apoi a fost operatia la genunchiul drept din perioada pandemiei… E foarte greu sa te reinventezi, mai ales dupa ce ajungi la o anumita varsta. Acum am tratat-o cu mai multa superficialitate. Dar medicul care m-a operat m-a pus in garda: “va trebui sa inveti sa mergi din nou!”. Am zis “ok”! Mai era un an pana la Jocurile Olipice de la Tokyo… Am mers cu toata increderea! In momentul in care m-am trezit acasa in doua carje si mi s-a spus ca trei saptamani nu am voie sa pun piciorul jos… atunci s-au intors toate frustrarile, toata neputinta, toti nervii…  A fost cea mai grea perioada pentru mine! Dar si pentru sotul meu! 😊 Cand eu nu eram in stare sa merg drept, ma gandeam cum o sa fiu in stare sa visez la o medalie olimpica?! Nu am mai mers la Tokyo sa primesc validare, voiam sa fac ceva pentru mine! Poate a fost egoism, important era sa ajung acolo intreaga, chiar daca nu mai aveam vreo competitie oficiala inainte!

Cel mai bun sfat, pentru parinti in special: sa-i lase pe antrenori sa-si faca treaba! Asta este si un exercitiu de incredere…

Terrapsy: Cum gestionai sfaturile de pe margine?

Ana-Maria Brânză: Aveam un mecanism: puteam sa nu mai aud ce se intampla in sala, nici ce spun colegele mele! Toata lumea are intentii bune! In scrima de pe margine se vede foarte bine! 😊 Dar cel mai bun sfat, pentru parinti in special: sa-i lase pe antrenori sa-si faca treaba! Asta este si un exercitiu de incredere: al tau ca sportiv in tine si al parintelui in copilul sau!

Terrapsy: Au fost momente tensionate cu antrenorii?

Ana-Maria Brânză: Eu l-am albit pe domnul Dan Podeanu, nu doar anii care au trecut peste dansul! Au fost momente in care nu ne-am inteles, eram nervosi amandoi si atunci imi impuneam sa nu-l mai aud pentru ca stiam ca as fi putut face impotriva sfatului sau… Dar tot de la dansul – caruia ii sunt recunoscatoare pentru ceea ce sunt azi, a ramas si gluma noastra favorita legata de tactica: “cu Dumnezeu inainte in atac si Doamne fereste in aparare”! 😊

Era singurul loc in care imi doream cu toata fiinta sa fiu…

Terrapsy: De unde stii ca asta ti-ai dorit?

Ana-Maria Brânză: Era singurul loc in care imi doream cu toata fiinta sa fiu… Nici nu mi se parea greu. Nici sa ma trezesc sambata, nici sa nu merg la ziua nu stiu carui coleg… Aveam 11 ani si mi s-a parut extraordinar! Simteam ca apartin locului, desi nu cunoasteam pe nimeni!

Terrapsy: Ce ai face diferit?

Ana-Maria Brânză: Nu as face nimic diferit… Ok, poate as castiga mai multe medalii, daca as schimba ceva, dar am stiut si sa merg la cinema, am stiut si cum arata o discoteca sau o  petrecere, nu simt ca am pierdut ceva si, tocmai de asta, nu zic ca as face lucrurile diferit! Poate as fi fost mai intelegatoare pe cand aveam 20 de ani si credeam ca le stiu pe toate, as incerca sa fiu mai rabdatoare cu adultii din viata mea. Pentru ca atunci mi se parea ca le stiu pe toate si eram revoltata in fata lor, mi se parea ca nu ma inteleg.

Fiecare kilogram in plus este ca si cum ai pune un rucsac in spate pe plansa de scrima.

Terrapsy: Conteaza greutatea in scrima?

Ana-Maria Brânză: Eu zic ca da, desi scrima nu este un sport de categorie, dar ce am trait pe propria piele e ca este mai bine sa ramai in greutatea ta optima, pentru ca fiecare kilogram in plus este ca si cum ai pune un rucsac in spate pe plansa de scrima…  te ingreuneaza. Atata tot! La mine – o gogoasa cinstita reprezinta o sursa de motivatie: stiu ca trebuie sa trag mai tare la antrenament!

Terrapsy: Care crezi ca sunt problemele de natura psihologica cele mai vizibile cu care se confrunta sportivii?

Ana-Maria Brânză: As zice ca lipsa de incredere si de autocunoastere, pentru ca de multe ori noi, sportivii, luam de-a gata tot ce ni se spune… de la antrenori, de la parinti, de la colegi…si nu mai stai stai sa mai digeri daca imi e bine sau nu asa; de multe ori incerci sa le faci doar pe plac, lor, publicului… In momentul in care se produce acel dezechilibru intre sportiv si om, atunci niciunul nu va mai da randament! Sa acorzi atentie si nevoilor tale, nu doar sa indeplinesti obiectivele de dragul celorlalti! Atitudinea asta umila a sportivilor romani… noi nu stim sa ne bucuram, noi nu consumam nici succesul, nici esecul! Pentru ca tot timpul am fost crescuti – cel putin generatiile dinainte – ca trebuie data viitoare sa fiu la fel de bun sau mai bun, pentru ca altfel poate crede cineva ca a fost o intamplare. Asta a fost o lectie pretioasa primita dupa ce am castigat primul Campionat Mondial din viata mea la Under 17, cand domnul Podeanu mi-a spus: “bucura-te astazi, acum esti cea mai buna din lume, ca maine ne intoarcem in sala si muncim de doua ori maim ult, ca sa nu lasam cuiva impresia ca a fost un accident fericit!”

Asa este si psihoterapia! Nu este un moft, este o necesitate, mai ales in vremurile actuale.

Terrapsy: Ce parere ai despre oamenii care merg la terapie?

Ana-Maria Brânză: Mi se pare ca sunt curajosi si asumati in societatea in care traim, e important sa recunosti ca ai nevoie de niste lucruri sau nevoie de ajutor. Si eu m-as bucura ca oamenii sa accepte ca au nevoie de ajutor si ca pentru asta exista specialist! Asa si eu m-as tunde singura, daca as sti, dar nu sunt specialista! Eu fac scrima! Asa este si psihoterapia! Nu este un moft, este o necesitate, mai ales in vremurile actuale.

Sunt constienta de faptul ca fiecare s-a nascut ca sa indeplineasca un rol; rolul meu e sa fac scrima…

Terrapsy: Ce alt sport ai fi facut, daca nu ar fi fost scrima?

Ana-Maria Brânză: Eu as fi facut multe sporturi, dar nu stiu daca as fi performat la fel de bine, pentru ca nu sunt genul acela polispotiv; mi-ar fi placut handbalul, dintre sporturile de echipa mi se pare cel mai potrivit, desi in meciurile din scoala generala eram portar si sigur nu as fi fost o a doua Huminita Hutupan! Ma amuza, pentru ca deseori sunt chemata la meciuri caritabile, unde merg cu toata inima deschisa, dar eu pot demonstra cum… nu se practica alte spoturi! La baschet – cum nu se arunca la cos, la fotbal – cum sa nu dai cu piciorul in minge, dar am cele mai bune intentii! Si indraznesc! Nu am o problema ca ma fac de ras, pentru ca nu are nimeni pretentia de la mine sa ma pricep la tot cum ma pricep la scrima! Sunt constienta de faptul ca fiecare s-a nascut ca sa indeplineasca un rol; rolul meu e sa fac scrima si tocmai de asta nu ma oftic daca pierd la altceva.

Terrapsy: Cui ii predai stafeta interviului?

Ana-Maria Brânză: Larisa Iordache, Marian Dragulescu… super-sportivi cu super-povesti!

Terrapsy: Multumesc!

Ana-Maria Brânză: Si eu multumesc!