În istoria psihologiei, începutul secolului XX a stat sub semnul behaviorismului, curent ce postula existența unei scheme simplificate de funcționare: stimuli exterior era perceput, prelucrat în interiorul unei cutii negre (creierul uman) și, în consecință, rezulta un comportament. De vreme ce nu se poate observa ceea ce rezidă în interiorul cutiei negre, nu putem studia decât ceea ce este direct și obiectiv măsurabil (comportamente, manifestări, cuvinte, acțiuni).
Sună complet perimat și anacronic, mai ales într-un secol al neuroștiințelor și al tehnologiei și am putea pretinde că această paradigmă nu mai este valabilă. Mă întreb însă, cu câtă onestitate privim în interiorul nostru? În ce măsura ne confruntăm cu ceea ce definește universul nostru psihic?
Dacă ne înconjurăm de oameni care ne fac rău, cât de dispuși suntem să abandonăm, măcar parțial, dezaprobarea și aversiunea împotriva lor și să analizăm ce aspect din noi ne face să atragem și să trăim în mijlocul acestor oameni?
Dacă ajungem mereu în situația victimei neajutorate, cât de mult curaj avem să ne confruntăm cu agresorul din interiorul nostru (cu trauma și suferința care ne determină să ne auto-sabotagem), nu numai cu cel real, exterior?
Dacă ne simțim nedreptățiți și trăim furioși cu convingerea că nu este corect ceea ce fac ceilalți, cât de onești suntem să ne întrebăm ce spune asta despre noi? Ce rană de nedreptate ne determină să provocăm și să retrăim aceleași circumstanțe traumatizante?
Sunt într-adevăr mai multe întrebări decât răspunsuri, dar a-i analiza exclusiv pe ceilalți, a analiza ce ține de exteriorul nostru, nu este decât o fugă de noi înșine. Iar certitudinile nu prea își au locul în explorarea universului interior. Aici ar fi mai potrivite curiozitatea, acceptarea, prudența, blândețea și, mai ales, onestitate.
Deci tu cât de des privești în interior?
Caligrafii de Alex Icodin